Reducere!

Poemele oraşului – Vasile Burlui

Evaluat la 5.00 din 5 pe baza unei evaluări a clientului
(1 recenzie client)

23,00 lei 18,40 lei

Autor: Categorie:
An apariție

Colecție

Format

Nr. pagini

Cod ISBN

978-606-057-044-8

în stoc

Descriere

Scrise în vers clasic și armonios, parcă în contra timpurilor tulburi pe care le trăim, Poemele orașului reflectă întru totul această continuitate în spirală, a ideii în formă și a formei în idee, de sorginte hegeliană. Dintru bun început, autorul ne împinge, din pragul toamnei, să fim la fel de nostalgici precum eul contorsionat între trecut și prezent din aceste poeme, precum eul ce respinge, altfel spus, virtualitatea unui viitor mundan, preferând să stea pitit între pagini de carte sau să rătăcească prin evi simbolici, alături de alții asemeni lui, inițiații în marile, indicibile taine, în căutarea eternei și furtivei Euridice. (…) Câtă înțelepciune, atâta solitudine. Poemele orașului nu sunt, cum ne-am fi așteptat, poate, poeme ale comunității sau poeme ale comuniunii. Poemele orașului sunt poeme ale insolitării. „Somnambul la margini de lume”, el își continuă – stingher, căci singur în mulțimile zgomotoase și aleatorii – periplul nocturn „printre stele-n cădere”. Vasile Burlui pune, cu o rară, constelată sinceritate, întrebările de al căror răspuns ne temem. Despre ușile care s-au închis pentru totdeauna și despre ferestrele pe care le zidim zilnic întru mântuirea noastră. Curajul cu care își asumă acest gest aparține nefirescului, e curajul celui care, considerat în neorânduială cu lumea, strigă totuși în cetate spre folosul celorlalți, nu al lui. Depinde de noi dacă-l auzim. Și o putem face într-un singur fel: citindu-l. (Livia IACOB)

 

Vasile Burlui s-a născut la 18 februarie 1943, Suceveni, judeţul Galaţi şi este stabilit la Iaşi. Este medic stomatolog, profesor universitar şi poet. A absolvit Facultatea de Stomatologie a Institutului Medico-Farmaceutic Iaşi în anul 1967. Obţine titlul de Doctor în Medicină în anul 1976. Din 1971, desfăşoară diferite activităţi în domeniul medicinii stomatologice, aducând contribuţii de referinţă în domeniul cercetării academice şi universitare. Pe lângă cele peste 500 lucrări ştiinţifice, Vasile Burlui a publicat şi cărţi de poezie. despre care Ioan Holban, Nichita Danilov, Adi Cristi, Iulian Popescu, Paul Gorban şi alţii au scris în presa literară. Dintre cărţile publicate de poet amintim: Philemon şi Baucis – Casa editorială Demiurg, Editura Apollonia, 2011, Concert melancolic – Casa editorială Demiurg, Editura Apollonia, 2011, De anima, Casa editorială Demiurg, Editura Apollonia, 2012, Pianissimo, Casa editorială Demiurg, Editura Apollonia, 2012, Înger răstignit, Casa editorială Demiurg, Editura Apollonia, 2012, Rendez-vous sideral, Editura Apollonia, 2012, Rendez- vous sidéral, Editura Le brontosaure, 2013, Interogaţiile lui Aşur, Editura Apollonia, 2013, Solilocvii, Editura Apollonia, 2014, Via Dolorosa, Editura Apollonia, 2014, Concert Brandenburgic, Editura Timpul, 2015, Concerto brandebourgeios, Editura Vinea, 2016, Câmpiile Okavango, Editura Junimea, 2016, Mesaj către Criton, Editura Cartea Românească, 2018, Galacticele, Editura Cartea Românească Educaţional, 2019. Este preşedintele Universităţii „Apollonia” din Iaşi, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. Din 2014, devine membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi

1 recenzie pentru Poemele oraşului – Vasile Burlui

  1. Evaluat la 5 stele din 5

    ecre_admin

    Inaccesibila cale regală

    Adevăratele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut.
    Marcel PROUST

    Pentru acela care își zidește casă în cer prin versurile sale, orașul rămâne un omagiu adus mundanului, un paradis terestru al rătăcirilor și al pierderii, al risipirilor folositoare în contemplație și reflecție. Fără a construi un volum tematic după un rețetar prestabilit, Vasile Burlui adună, în volumul de față, poemele pe care le-a dedicat, de-a lungul vieții și în periplurile sale nu doar exterioare, ci și spirituale, unor metropole precum Paris, Veneția, Bruxelles, alături de care invocă toponime dragi sufletului moldav precum Iași, Galați sau Tecuci, apoi Bucureștiul și orașele cu rezonanță istorică ce amintesc, din textele sale, de figurile unor mari învățați și erudiți precum Arhimede, Socrate sau Pitagora. Fără a-și mărturisi modelele în chip declarat, Vasile Burlui ni le amintește prin melodicitatea lor, dar și prin unele asocieri tematice de profunzime, cum ar fi aceea, recurentă și deosebit de frumoasă, de expresivă, a înțelegerii orașului drept o etapă intermediară între casă (casa sufletului) și necuprinderea cosmică.
    Câteva trepte ale construirii acestei teme în literatura română sunt astfel reamintite: eminescianismul – care așază, la crepusculul unui secol atât de darnic cu literatura română precum a fost, fără urmă de tăgadă, secolul al XIX-lea, ideea de topos pe unul dintre locurile de primă scenă în alcătuirea poemelor modernității –, pentru că a adus cu sine, în lirica românească, o metamorfoză neașteptată. Devansându-și cu mult epoca, poetul care a dat Iașului operele ce i-au determinat perenitatea în memoria unei comunități încă ezitante în fața frumosului autentic a surprins prin acest text ce reconstruia, în plină glorie romantică, o poetică a spațiului cu totul aparte, gândită mai degrabă să fie un chip al modernității, și nicidecum o oglindă a insolitării și insularității geniului ostracizat de gloată. Orașul, cu ipostaza sa colorat feminină urbea, iată un suprapersonaj care se cere întotdeauna scris cu majusculă… Simboliști autentici precum Macedonski, Minulescu, Bacovia și moderniști precum Arghezi, Blaga, Topârceanu ori Emil Botta îl înfățișează apoi și ei pe acest Ianus cu chipul încercănat de stradele pietruite și piațete multicolore, căzând în dizarmonii de toamnă sau înverzindu-și parcurile sub rapsodii de primăvară, îi recompun o identitate din fragmente… În lirica românească și în curgerea rapidă a celor doar câteva decenii care au constituit devenirea citadină a societății în ansamblul ei, orașul este contradictoriu și are ritmuri de ființare paroxistice, adesea datorate antitezei și oximoronului și tributare încă prozodiei clasice și romantice. Până la urmă un loc comun în imaginarul modernilor, care sunt siliți să trăiască în marile aglomerări urbane, unde spleen-ul merge mână în mână cu deznădejdea și din care evadarea e, practic, posibilă doar în moarte, urbea își pierde, treptat, din aura civilizatoare și devine o formă de expresie a decadenței, un Turn Babel în sine întors, autosuficient în obscurantismul evilor trecuți, prezenți și viitori. Aceste tipuri de înțelegere diferită amprentează și paginile volumului de față, care se constituie ca un jurnal al oscilațiilor sufletești pe care le încearcă, în fond, solitarul în peregrinările sale, cel care se descrie aparent ludic, dar în fond autoironic în poemul Imperator drept un deținător al adevărului fatalmente hulit de cetate: „Sunt împăratul cerului și al pământului,/ Stăpân al artelor magice și al cuvântului,/ Stăpânesc păduri, câmpii și chiar dealuri/ Și fluvii tumultoase curgând între maluri.// Stăpânesc fulgerul din înaltele ceruri,/ Și ploile verii, și asprele geruri./ Sunt împăratul gâzelor și al furnicilor,/ Imperator recunoscut în clanul aricilor”.
    Iată și aici, reașezată sub motto-ul vetero-testamentar „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune”, imaginea unui Babel în care la loc de cinste stă larma sufocantă a celor ce nu rostesc înțelesuri, ci doar vocabule alienante, care refuză și îndepărtează orice posibilitate de manifestare a transcendenței. Poetul îi privește cu distanțare, ca pe un cor antic care îi ostracizează ființa și îl care îl îngână; își disprețuiește adulatorii și preferă retracția în satul astral, în tovărășia vegetalului, care îl apropie de ritmurile naturii, ea singură onestă și demnă: „Ridicând până-n înalturi colb sideral,/ În larma de câini vagabonzi din satul astral,/ Pe galactice uliți, când îmi port eu alaiul,/ Mulțimea șoptește uimită: ,«acesta e craiul!».// Admirați-mi mantia cusută din frunze de boz/ Și tunica splendidă din tulpini de rogoz,/ Frumoasa ghirlandă din vrejuri de volbură,/ Dar ce minunat palat am clădit într-o scorbură!”.
    Asemeni împăratului gol din poemul mai sus-amintit, poetul autentic întotdeauna caută sensuri cu care să-și îmbrace sau să-și anuleze disperarea. Disperarea proprie și resemnarea celorlalți. Pe care uneori îi și pedepsește, lăsând în urmă regretele războaielor trecute și asumându-și până la capăt harul, chemând, în răstimpuri, inspirația în sprijin într-o lume nebună, nebună, nebună: „În mâna mea augustă port sceptrul aurit,/ Pedeapsă pentru acei ce mai au de clevetit./ … Acest dar dintr-o regească întâmplare/ De fapt a fost o creangă căzută în cărare”.
    Vasile Burlui propune acum o antologie tematică, în care include poeme dedicate nu doar Iașului, ci și unor topoi transistorici și chiar intertextuali, de referință în literatura universală și, în fapt, cu rezonanță provenind (și reclamându-se) din marea cultură. În toate locuiește, ca odinioară Hölderlin, poetic, adică asumându-și un limbaj anume, care să-l reprezinte prin hățișul de stiluri și să instituie luminișul filozofic în pădurea de simboluri mitologice sau iudeo-creștine la care fac, cu atâtea consistente prilejuri, referire textele din volume precum Via dolorosa, Concert brandenburgic, Sărutul leprosului, Interogațiile lui Așur sau Solilocvii…
    Supratema urbanității a soluționat, după cum se știe, la poeți canonici din perioada interbelică și din cea imediat postbelică ecuația coagulării unui stil personal, dincolo de manierism, un stil definitoriu și reprezentativ. În cazul de față, coagularea despre care vorbim se produce dinlăuntru (venind din imaginarul autorului însuși); interesant rămâne modul în care devine vizibilă, concretă tensiunea mereu creatoare între substanța existențială care a produs poezia și soluționările ei în planul expresiei. După Hegel, ar fi adevărate doar acele opere de artă ale căror conținut și formă ajung să se identifice. Ceea ce demonstrează o dată în plus că poeții asistă la și oferă apoi lumii o geneză a contaminării între sens și expresie, pe care am putea-o surprinde drept o metamorfoza bruscă a formei în conținut, dar și a conținutului în formă.
    Scrise în vers clasic și armonios, parcă în contra timpurilor tulburi pe care le trăim, Poemele orașului reflectă întru totul această continuitate în spirală, a ideii în formă și a formei în idee, de sorginte hegeliană. Dintru bun început autorul ne împinge, din pragul toamnei, să fim la fel de nostalgici precum eul contorsionat între trecut și prezent din aceste poeme, precum eul ce respinge, altfel spus, virtualitatea unui viitor mundan, preferând să stea pitit între pagini de carte sau să rătăcească prin evi simbolici, alături de alții asemeni lui, inițiații în marile, indicibile taine, în căutarea eternei și furtivei Euridice. Uvertura volumului plasează totul sub semnul unui anotimp care corespunde și el ideii dragi poetului, aceea de continuitate. Toamna, poetul ia în posesie realul și privește cum ,,Se lasă iarăși toamna peste orașul meu/ Cel obosit de patimi, uitat de Dumnezeu./ Pe străzile lui strâmte, troiene de frunzarii,/ Iar vântul care suflă alungă anticarii.// Încețoșate neguri coboară de pe dealuri/ Ca fluvii cenușii, fără zăgaz de maluri./ Acoperișuri strâmbe, sub ploaie prăvălite/ Şi timpul risipit în secole de clipe”. Legătura dintre topos și cronos nu avea cum să rămână indescifrabilă; în această lume diluviană, unde ploaia și, în alte părți, omătul cad pentru a spăla păcatul ființării deșarte, în absența sensului înalt, metafizic, erele se sting în obsesii deșarte, iar fulgii de nea sunt gene de iubită.
    Odinioară, Constantin Noica descria, pornind de la Goethe, cum numai primăvara poate purta, în literaturile europene, pecetea grea a întemeierii, a punerii în ființă, a deschiderii către devenire. „Ce e cuceritor și unic în primăvară”, scria filosoful român în Despărțirea de Goethe, „nu e faptul frumuseții, nu e nici al frumuseții precare, făgăduitoare, tinerețea, e, mai degrabă, reîntinerirea, revenirea. Esența primăverii e de a reveni. Celelalte anotimpuri nu revin: ele sunt readuse de primăvară, readuse firesc, necesar, aproape logic… (…) Ea nu e un simplu anotimp, e anotimpul, cercul timpului (…), este cu adevărat eterna reîntoarcere a ceea ce nu poate rămâne”. În poemul Primăvară cosmică descoperim din nou această cale regală a cosmosului, pe care pășește numai cel inițiat. Poemele orașului sunt și poemele anotimpurilor care, în curgerea lor, rezonează cu devenirea cosmică, cu marea călătorie dantescă în astral, cea care se încheie, în chip simbolic, invocând imaginea iubirii care schimbă lumea și „mișcă sori și stele”. Cel care poartă pe umeri catapeteasma lumii, asemeni unui sacerdot având, drept misie, despovărarea de înțelesurile comune, face gesturi ritualice pentru a chema divinul în sprijinul refacerii ordinii cosmice, precum magul odinioară călător prin stele a cărui imagine revine și aici: „Mă-nchin când din genuni apare/ Mănunchi de sori plecat din constelaţii./ Neliniştind câmpiile solare,/ Lumina otăveşte-n negre spaţii.// Mă-ntâmpină pe boltă vreun efeb/ Cu care mă asemăn câteodată,/ Mă răscolesc în ziceri magii din Deneb/ Şi mă alungă-n căi astrale roată”. Tot astfel, în Primăveri astrale, legătura cu cosmosul este reînnodată, ei asociindu-i-se, de această dată, și imaginea comunității spirituale a celor aleși, a deținătorilor de mari taine și revelații. Cu iarba cerului încolțindu-i în palmă, poetul se regăsește pe sine însuși „dezbrăcat de arme şi de scuturi” și se scufundă în aurora calmă, în serenă contemplație și asceză. O asceză de care, ca și în poezia lui Baudelaire, se contaminează și peisajul, decorativul, cel care devine din obiect al privirii simbol peren, provocând imaginația: „Se-ntorc din universuri sfărâmate,/ În şiruri lungi, peregrinând, cocorii,/ Purtând mirajul lumilor damnate/ Şi suferinţa drept obol splendorii”.
    În alte poeme, Vasile Burlui stabilește că și în anotimpurile extincției, toamna și iarna (căci din acuarelele sale primăvara lipsește aproape cu desăvârșire, iar vara, prăfuită, stă sub semnul toropelii apropiindu-l, bacovian, pe poet de finis mundi), sinonime cu starea de spleen a prăfuitelor burguri – moldave și nu numai –, există viață, ba chiar acea viață pulsatilă, a reflecției despre ființă și creație. Ca în retorica romanticilor, timpul, apoi – în descendență magică – anotimpul sunt doar interspații prin intermediul cărora poetul pășește în lumina lăuntrică, cea adevărată.
    Tablourile dedicate toamnei sunt pentru autor, într-o notă simbolistă, o manieră de a străbate burgul îndepărtându-se de toată coloratura lumii meschine, vulgare și ignorante din jurul său. Un mod de a-și asuma, în fond, ipostaza de a fi visător până la capăt, de a trăi împotrivindu-se mulțimilor false, cumva în război cu toată lumea, după spusele lui Eugène Ionesco, și de a se regăsi pe sine doar în ipostaza eternului vagabond, acel personagiu straniu, cuprins de aspirația spre un ideal de frumusețe și puritate. El scrie o poezie peripatetică, în consonanță cu maieutica vechilor greci. Asemeni călătorului prin timp din Geniu pustiu, cu care se identifică pe calea ursită a referințelor intertextuale, eul poemelor urbane se descrie pe sine fie drept un vagabond al „spațiului inert”, fie drept un hoinar „galactic peste ani”, înveșmântat în straiul „peticit cu stele” și totuși „solidar cu câinii din boschete”, purtând „traista cu vise pentru traiul tihnit”… În poemul Vagabond din volumul Via dolorosa îl regăsim în următoarea ipostază: „Sunt vagabond galactic peste ani,/ Iar straiul meu e peticit cu stele,/ Mi-e cunoscută ceata de golani/ Călătorind prin constelațiile mele.// Sunt vagabondul serilor cu lună,/ Rătăcitor în galaxii, printre spirale,/ Ascult cum armonia universului răsună/ În lamentări, când tomberoanele sunt goale”.
    Pentru el, orașul adună valori ale pozitivului, ale civilizației. Dar poate fi, în egală măsură, și o heraldică trimitere către ruină, către degradare, către pierdere și nereușită existențială. Mai întotdeauna o risipire a eului care se dăruiește celorlalți cu bună știință, fără a-și pierde vreodată, opunându-se gloatei, întocmai semnul stelar de pe umăr. Rămâne singur printre oameni, în acest oraș care îl înghite, dar nu-l devorează, în urbea care e sinonimă cu lumea, cu întreg cosmosul, cu ordinea firescului. „Eliberat în cuget”, străduindu-se să păstreze în sine „copilul stingher pe o insulă pustie”, ascuns „umil în larmele amiezii,/ Neobservat și liber ca într-o colivie”, eul conștientizează faptul că se supune finitudinii, dezantropocentrizării; conștientizează faptul că lumea care îl absoarbe, fără a-i devora libertatea, nu mai consonează cu ideea de comunitate, ci este o formă de carceră, ba mai mult, una care îl transformă într-un expropriat, „singur printre oameni exilat,/ Dezabuzat și fără de voință,/ Un personaj ciudat, cu eul expirat,/ Abandonându-și crezu-n neputință!” (Singur printre oameni).
    În marele cerc al timpului, orașul consonează, pentru Vasile Burlui, cu acea autentică geografie interioară. Poemele dedicate Iașului – fie că-l aflăm în straie de sărbătoare, omagiindu-și sfinții, fie că-i deplângem mizeria umană, atunci când boschetarii îi calcă aleile – se alătură acelor versuri în care tema urbanității capătă dimensiuni intertextuale (Spre Trapezunt sau Helsingøre), amintindu-ne de Yorick ori de neîncoronatul prinț al Danemarcei, ipostaze ale omenescului cu a căror trăire și patimă eul liric se identifică. Clipele de reflecție amară cu privire la istorie și fatuitatea acesteia sunt colorate poetic în nuanțe de gotic, totul este neguros, obscur, doar cheile tragicului și ale katharsisului mai pot deschide zăvorâtele porți: „Cercând în orizonturi destinul să şi¬l vadă,/ În schele, al Danemarcei prinţ îndoliat/ Pe ziduri de cetate stă sprijinit în spadă,/ Privind întrebător spre boltă înnegurat. // Zăbranicul de ceaţă când îi ascunde cerul/ Cu ochi nebuni gândeşte la străluciri de stele,/ Cutremurat de spaime, el strânge-¬n mână fierul,/ Păcatele cetăţii în sânge vrând să spele” (Helsingøre).
    Anotimp al metamorfozei, ilustrând limpede, prin contrastele de nuanțe, difuzele trăiri ale eului rupt parcă între reverie și realitatea contondentă, toamna sugerează antagonismul dintre cele două lumi cărora burgul le dă naștere aici, în siajul marii poezii simboliste, de descendență baudelairiană. Cea reală, a spleen-ului, a căderii în păcat și în deriziune, și cea ideală, spre care aspiră poetul. Am putea vorbi așadar despre o încărcătură pur „estetică” în acele poeme unde este tematizată ideea predestinării întru creație, a coparticipării celui ales, menit să devină artist pe lume pentru că nu poate altfel. Lumea, apoi, în care frumusețea e concurată de erotism, cuprinzând poezii dedicate eternului feminin, o imagine, adesea fulgurantă, prin care în fond frumosul se face vizibil. Dar refugiul în dragoste intensifică și mai mult zădărnicia, sentimentul că totul a fost deja trăit și că trecutul este ireversibil.
    Un alt versant important al acestor versuri este cel de natură filozofică, în care domină motivele disperării, al spleen-ului, dezgustului, plictiselii, scepticis¬mului. Încercarea poetului de a evada în lumea marelui oraș, acolo unde, călătorind, se oprește și vede contrastele sociale și nedreptatea, absurditatea existenței bazate pe corupție, raporturile ierarhice incorecte, arareori frumusețea copiilor jucându-se ori citind se soldează cu abandonarea exaltării eului liric ce caracterizează poezia romantică și prin încercarea de a o „depersonaliza“ în sensul obiectivizării ei, transmițând, adică, cititorilor că și ei pot deveni o infimă particulă în jocul sorții. Con¬ceptul simbolist al „corespondențelor” și apetența creatorului pentru sines¬tezie sunt evidente în orice pagină a volumului de față, dar cu precădere în poemul dedicat maestrului Dan Hatmanu, prieten pe viață și sursă fecundă de inspirație prin crochiurile pe care le-a dedicat orașului cu floare de tei. „Orașul meu este orașul lui Dan Hatmanu”, îmi mărturisea Vasile Burlui, invocând crochiurile și contururile atât de sugestive din pictura sa. În S-a lăsat toamna pe oraș, obiectul poeziei (identic cu cel din lirica simbolistă a înalților predecesori ai modernității) îl constituie stările sufletești nelămu¬rite, vagi, confuze, neobișnuite, de obicei negative, determinate de ambianța de criză spirituală care face ca „Aleea promenadelor” să „nu mai îmbie”, regretele din suflet să-l bântuie mereu pe poet, căci „e vreme pentru plâns și de beție!”… Tehnica folosită aici are note picturale, îmbinând imagini cromatice ce reflectă stări de spirit cu imagini olfactive și auditive, la ceasul când s-a lăsat „toamna burniței peste cetate”, când „Înfrigurate umbre-n noapte se strecoară,/ Când ornicul din turn plin ploaie bate,/ Iar în locante cântecul anemic de vioară”. Motivul orologiului ce bate solitar – la ceasul când ceața tușește asmatic „peste biete mahalale/ (…) peste case și grădină,/Ștergând cu guma liniile – agale,/ Atenuând contururi și lumină” – e și el un extras din recuzita romantică, dar o atare interpretare pare a fi doar o iscusită capcană a autorului, căruia i se refuză căile astrale pentru drumeție și care poate izbândi doar asemeni lui Poe, invocat în mod direct aici, prin forța intelectului său și prin robustețea verbului.
    Melancolia, singu¬rătatea, oboseala, plictiseala, disperarea, spaima, iată atâtea tipuri de trăire pe care poetul nici nu le poate formula clar, nici nu dorește s-o facă; bazându-și constructul liric pe principiul sugestivității, poetul nu exprimă stările sufletești amintite în mod direct, ci numai le sugerează, face aluzii, redă impresii. Așa se face, în final, că mai sus invocatul principiu al corespondențelor îngăduie autorului contemporan care este Vasile Burlui, în ciuda referințelor livrești fără de care poezia lui n-ar mai fi ceea ce este, stabilirea unor raporturi intime între eul său (universul mic) și lumea din jur (universul mare), intuind, altfel spus, că sufletul individual oglindește chintesența vieții, întregul cosmos pulsatoriu la ceasul când „Cetatea-și plânge-n ploaie măreția,/Când bucuria nu-și mai are loc”, când, în fine „A mai rămas doar plânsul și beția!”.
    O nouă ordine sufletesc-cosmică se instituie în labirintul existenței. Din această ordine nu lipsește nici dorința de evaziune; specific romantică, ea se schițează cvasi-epic într-un poem precum Spre Trapezunt, evident intertext al Albatrosului ucis de Charles Baudelaire, cu mențiunea că, de această dată, prințul înaltei zări nu mai cade răpus sub ocara și blestemele marinarilor, ci își descoperă tovarăși de drum asemenea lui, care ajută armoniei sale interioare. Simbolic, motivul călătoriei ca aventură a descoperirii sensului ființial definește întregul volum. Aici însă, el face trecerea de la un eu descriptiv, contemplativ, către unul coparticipativ, care reface unitatea lumii semantice în consonanță cu des amintita (în aceste poeme, cel puțin) ceată a rapsozilor inițiați, pentru care devine o demnă și mult folositoare portavoce în prezent: „Corăbiile mele, plecate-n Trapezunt,/ Comorile din suflet cu grijă să le-ascund,/ Prea pline de speranțe, cu velele întinse,/ Călătoresc în noapte cu focurile stinse.// (…) Spre Trapezunt dar, mergeți, cu grijă mateloți,/ Ferindu-vă de geámbași, de prefăcuți și hoți./ Atunci când vă întoarceți cu glorie-n cetate/ Vă așteptăm cu lauri sub clopotul ce bate”.
    Purtarea falnică a însemnelor imperiale cu a căror imagine, de altfel, am început și noi această călătorie întru înțelegere se dovedește, în final, a nu fi întâmplătoare. Ea-mi amintește de o frază din Novalis în care transpare atât de limpede ideea textului revelat prin intermediere divină. „Poezia contopește ființă străină în ființa noastră proprie”, scria autorul Cântecelor religioase… Amintindu-ne că opera lirică rămâne, dincolo de granițele comprehensiunii lingvistice, un text în esență ocult, pentru înțelegerea căruia e nevoie să te retragi din real, să-ți privești elanurile tinereții și avântul iubirii (de semeni, de o ființă caldă sau de copii) zădărnicite… Dar, fără a fi retractil, să te descoperi , asemenea lui Vasile Burlui, Singur printre oameni, să te regăsești alături de gunoierii care fac, ermetic, curățenie în cetățile sufletești („Se strâng gunoaiele de toamnă în oraş,/ Ci eu cu gunoierii iar mă fac părtaş./ Adun de prin cotloane ce-i de dat/ Când clopoţelu¬-n stradă sună mâniat”) și lasă acolo loc pentru meditație și metafizică, căutând cunoașterea întotdeauna în esențele sufletești tari, în armonia catehetică dintre suflet – lacrimă – inimă – stele, ordine care de fapt reinstituie, într-un peisaj citadin supus finitudinii, principiul dantesc al iubirii care mișcă sori și stele: „Mai am un suflet pustiit şi de pripas/ Dar n¬-am să¬l dau, c¬atât mi¬a mai rămas./ Când toamna plimbă ceţuri sub castani/ Nu dau nici suferinţa adunată peste ani!// (…) N-¬am să vă dau nici lacrima vărsată,/ Nici inima din piept demult surpată!/ Le voi purta mereu, sunt ale mele,/ Până ce stelele mă vor chema la ele”. În altă parte, dedicat actorului Dorel Vișan, poemul intitulat Căderea Romei face trecerea în transistoric, amintind că idea de urbanitate este un însemn al puterii imperiale. Dar gloria de odinioară intră, în aceeași cheie de boltă eminesciană, în antiteză cu prezentul pângărit de corupție, de viermuiala celor mulți și imorali, blamabil în sine, dar și de nesoluționat. El însă nu îl lasă rece pe poet, care propune, cu o doză de umor amar și chiar cu autoironie, o manieră ceva mai draconică de îndreptare a moravurilor căzute în degringoladă: „Eterna Romă moare sub spada de barbar,/ Dar spre uimirea lumii, ea va renaște iar./ De aceea, când cu teamă evoc pe regele Alaric,/ Mă-ntorn plin de speranță și-n taină eu îmi zic:/ Mai adă, Doamne, încă o dată, vizigoții,/Căci ne sugrumă țara, minciunile și hoții”. Amintind de capitala care ucide, anumite poeme refac și acest traseu tematic al cetății care-și ucide fii. Cel puțin trei mari exemple din istoria umanității sunt reluate prin imagini de mare forță, înfățișându-ni-i pe Pitagora, Socrate și Arhimede uciși, sub furia gloatei neînfrânate, la Crotona, Atena și Siracuza.
    Fie că se mișcă într-un oraș real, fie că începe o călătorie în trecut și imaginar pe o solitară vreme de furtună, poetul privește încă prin ocheanul întors, refuzând, crepuscular, contemplația, și asumându-și până la capăt gestul purificării trupești și spirituale. Indiferent că e într-un parc, urmărind vremuri de mult apuse în filmul memoriei pe care doar jocul copiilor prin frunzele arămii îl mai întrerupe, uneori, în joacă, sau într-o cameră, fugind din calea veiozei sub draperiile grele, eul din aceste poeme nu este, după crezul lui Arthur Rimbaud, un autre. La începutul și către finele călătoriei, Vasile Burlui încheagă din toate marionetele un suprapersonaj care, în oglinzile caleidoscopice ale urbei, se descoperă singur. Rupt, fragmentat, doldora de durere și frumusețe, dar fărâmițat între trecut și prezent, fără a arunca nicio privire către promisiunile viitoare… Câtă înțelepciune, atâta solitudine. Poemele orașului nu sunt, cum ne-am fi așteptat, poate, poeme ale comunității sau poeme ale comuniunii. Poemele orașului sunt poeme ale insolitării. Și iată cum, în lumina interstițiului solar, eul liric se preschimbă în eternul pelerin galactic, în acel Arhaeus care reface din nimic lumea. Lirica lui este confesivă și peripatetică. „Somnambul la margini de lume”, el își continuă – stingher, căci singur în mulțimile zgomotoase și aleatorii – periplul nocturn „printre stele-n cădere”. O ipostază foarte interesantă, la origine bazându-se pe intertextul eminescian, e aceea a poetului pelerin prin galaxii, constelații și ere, vizibilă în poeme precum Tristeți vesperale, Bilanț nocturn, Pelerin perpetuu sau Calea robilor. Cuprins de tristeți vesperale, eul asistă neputincios la metamorfoza iubirii în katharsis, contemplând, crepuscular, în amurgul vioriu care se iscă în vale, sub cetate, cum „Din ceruri pogoară fulgi albi de colind/ Şi mi pare că s genele tale”. Apoi, căutând cu obstinație – în colbul amintirilor, rămase la fel de vii precum anii cărora le aduce aici prinosul recunoștinței sale – sinele pierdut, descoperă că este purtător de însemne, tăinuitor de înțelesuri pe care le supune ermetizării, metamorfozându-le în simboluri ale înaltului și transcendenței: „Cu suflet pustiu mă întorc la izvor,/ Pelerin timpuriu rătăcit către casă,/ Tristeți, năluciri, cu toate dau zor/ Şi inima n piept mi o apasă.// Totul e alb și e viscol, și vânt,/ Sprijinit pe totem, mă înalț spre zenit/ Sau cerul înalt a căzut pe pământ,/ Peste sufletul meu?… Pelerin obosit!// Tristeți vesperale încet mă consumă,/ Cu Steaua Polară ascunsă ntre nori,/ Zadarnic suspinul în bulgăr de humă/ Şi dorul de neant pătrunzându mi prin pori”.
    Și totuși, Vasile Burlui conștientizează, tot mai acut în poemele dedicate opoziției dintre eu și comunitate, acea ruptură, de adâncime și de durată, în înșiși fractalii ființei. Deși există în multe poeme o latură socială puternică, o critică a actualității socio-politice pe care nici nu o poate îndrepta, dar nici nu se poate resemna să o treacă sub tăcere, poetul se mărginește la a semnala ruptura, fără a îndrepta răul sau răutățile din agora. O ruptură ce corespunde – în poeme precum Seniorii, Cv-ul unul vagabond, Toiagul înțelepților, Calea robilor sau Ostraca – unei dislocări fără precedent a omului din universul său interior, a separației, a îndepărtării față de exotismul naturii și de forța ziditoare a iubirilor de odinioară, cele care l-au clădit interior.
    Și, în Odiseea personală, l-au readus înapoi, acasă… Adică acolo unde, dincolo de circumstanțele exterioare, îl interesează mai mult arca metafizică a poeziei și unde îl însoțește în permanent gândul că este un întemeietor, un făuritor, în sens blagian, al minunii. Dar unde poate fi acest acasă? E casa locuirii terestre sau e casa sufletului, acea perenă boltă din astral? Atunci când lasă, zgomotos, orașul să alunece „Într-o sărbătoare continuă/ Cu artificiile indiferenței/ Arzând pe boltă, fără noimă”, poetul îl descoperă – asemeni lui Serghei Esenin cu care rezonează adeseori – în copilărie, în copilul care este, în copilul care nu s-a dezis de sine pe parcursul devenirii lui întru ființă, ca în poemul Copilăria („Copilăria mea s-a ascuns/ După steaua Polară/ Sau după Luceafărul de Seară,/ Sau după/ Nuștiucare Stea./ Prea multe oseminte/ S au adunat pe Calea Robilor!/ Cohorte de lințolii/ Scâncesc la fereastră/ Întrebări din cuvinte nerostite”). Alteori, copilăria pe care o contemplă îl readuce în preajma purității și îl face să devină un mijlocitor încărcat de dorința de a invoca, iar și iar, miracolul eternei reîntoarceri. Ca în acest Vis plăpând dedicat, pe 25 decembrie 2011, micuței Carina: „Copiii nimănui îmi bat în poartă/ Cu ochii plini de întrebări și nenoroc./ Ei nu pricep nicicum ce-nseamnă soartă/ Și multe altele nu le înțeleg deloc.// Și dacă clopoțelul sună în ogradă/ Tristeți de lângă ușă alungând,/ Fulgi albi din ceruri stau să cadă,/ Cei mari, cei mici, se mint cu-n vis plăpând”.
    În insula alienantă a orașului, poetul reclamă, de la începutul și până la finele aventurii urbane care este volumul de față, în sprijinul propriei existențe, un tovarăș, un frate spiritual, în fine, un interpret. Precum antieroul de teatru absurd, îl așteaptă pe Godot care nu vine, în realitate, niciodată. Doar îl păcălește că va sosi, deghizându-se uneori sub fardul din obrajii feciorelnici ai iubitei, în frumusețea castanilor toamna sau în zăpada care acoperă și spală păcatele lumii, aducând, în ierni friguroase și grele, bucurie copiilor sărmani. Singură și extrem de rar făcându-și apariția printre Poemele orașului, în acordurile unei Romanțe de sertar încărcate de Parfumul anilor ce-au fost, ființa dragă, însă pierdută în cețuri din trecut, delicată și cu trup de fantasmă, înveșmântată prea puțin în carnalitate și prea degrabă în lințoliul morții, îi mai aduce aminte că iubirea este irealizabilă până la capăt în plan mundan. În fantasma care mai străbate până la el în nopțile cu iz de sânziană or în panglicile colorate ale celui ce cântă la acordeon, pe Rue de Vaugirard, unde răsună acorduri din Traviata lui Giuseppe Verdi („Parisul, iubito, nu ne mai desparte/ Vom fi mpreună până la moarte!”). Sau, de ce nu, în ochii de care se desparte, cum o făcuse odinioară Paul Verlaine sous le ciel de Paris sub care Sena curge, indiferentă la iubirile deșarte ale ființelor, mici și impetuoase în adevărul lor de negrăit: „Mi-ai strâns atuncea mâinile ușor/ Şi, așezați pe bancă sub castani,/ Ai plâns cu lacrimi calde-ncetișor,/ Cerându-mi să mă întorc acolo peste ani”. Poetul se întoarce, e adevărat, dar nu în Parisul vizitat odinioară, ci parcă într-un cosmos îndrăgostit și antropomorf, redat prin această frumoasă metaforă a Aurorei îndrăgostite sub speciae eternitatis de Luceafărul ei și etern condamnate la ne-întâlnire, la ne-întrupare, la ne-istovire. O mărturisește cel care, simțindu-și sufletul pustiit „ca o cetate/ Uitată-n timpul vechi, cu metereze goale,/ Cu ornicul din turn ce nu mai bate,/ Cu câinii vagabonzi urlând în mahalale”, se refugiază în memoria afectivă, în acest construct mental în care întrezărește singura salvare posibilă. Parcă pentru a demonstra că, în ciuda rutinei și a neînduplecatei suferințe, ochii care nu se văd nu se uită. Ochii, doar ochii aceia care sunt lumină metafizică, ochii care sunt călăuze în întuneric și porți spre necuprins. Pentru poetul îmbrățișat de insomnii și neliniști nocturne, trăitor absent într-un oraș nepăsător, de unde trudește, cu migală, la scrierea inspiratului incunabul. Reiterând crezul lui Hölderlin, după care „suntem încă un semn fără tălmăcire”…
    Pentru Vasile Burlui, calea robilor e singura cale regală posibilă. El pune, cu o rară, constelată sinceritate, întrebările de al căror răspuns ne temem. Despre ușile care s-au închis pentru totdeauna și despre ferestrele pe care le zidim zilnic întru mântuirea noastră. Curajul cu care își asumă acest gest aparține nefirescului, e curajul celui care, considerat în neorânduială cu lumea, strigă totuși în cetate spre folosul celorlalți, nu al lui propriu. Depinde de noi dacă-l auzim. Și o putem face într-un singur fel: citindu-l.

    Livia IACOB

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *