Reducere!

Pisici pe acoperiş – Răsvan Popescu

Evaluat la 5.00 din 5 pe baza unei evaluări a clientului
(1 recenzie client)

20,00 lei 16,00 lei

Autor: Categorie:
An apariție

Colecție

Format

Nr. pagini

Cod ISBN

978-606-057-054-7

în stoc

Descriere

Răsvan Popescu, un prozator autentic, și-a descoperit o nouă vocație, cea lirică;  împlinită într-un volum: Pisici pe acoperiș. Cartea confirmă această „întîrziată” chemare, încărcată de nostalgii, în umbra copilăriei regăsită la maturitate în bătătura îmbătrînită a satului.

Descoperim la lectură o prozodie bine strunită, fluentă, însoțită de o epică ce afirmă prezentul în culori neretușate. Aș vrea să fiu un scamator, să pocnesc din degete, să fac lucrurile să dispară/ Să fac amintirile să dispară… spune poetul, dar cum este/era de așteptat, ele nu se evaporă, ci se întorc inspirat în poeme cu un anume aer postmodern.

Răsvan Popescu este și ca poet la fel de încîntător cu ale sale Pisici pe acoperiș.

Casian Maria SPIRIDON

 

Răsvan Popescu s-a născut la data de 31 mai 1962 în municipiul București. A absolvit Liceul „Gheorghe Șincai” din București și apoi cursurile Facultății de Geologie și Geofizică a Universității din București (1982-1987). Laureat al Premiului „Ion Rațiu” pentru Jurnalism (1992). În anul 1992 a urmat cursuri postuniversitare de jurnalism la California State University și a fost corespondent BBC până în 1997, apoi redactor-șef la TVR. A publicat până în prezent volume de proză, memorialistică și a scris şapte scenarii de film. A publicat: Subomul (Ed. Expres, 1991 ); Omul cu cioc și gheare (Ed. Olimp, 1994); Prea târziu (Ed. Humanitas, 1996), roman tradus în limba italiană sub titlul Tropo tardi, 1998; Război în bucătărie ( Ed. Paralela 45, 2001), Purtătorul de Cuvânt (Ed. Universalia, 2002); Femeia visurilor (Ed. Du Style, 2004); Niște ciori vopsite-n roșu (Ed. Humanitas, 2006); Cutia cu maimuțe (Ed. Polirom, 2013); Oameni care nu contează (Ed. Paralela 45, 2015); Peștele cu aripi (Ed. Cartea Românească, 2017); De partea bună a ierbii (Ed. Cartea Românească, 2018). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Cineaștilor.

1 recenzie pentru Pisici pe acoperiş – Răsvan Popescu

  1. Evaluat la 5 stele din 5

    ecre_admin

    Trecutul ca o umbră furişată în zori

    „Sunt bătrân acum şi singur ca un pustnic/ Eu şi smochinul de la fereastra cu păianjeni/ Vara se străduie cât poate el/ Face nişte poame mărunte, repede scuturate/ Cu pieliţă zbârcită, schimonosită, posmogită/ Toamna se ridică până la un stat de om, are şi umbră/ Şi mă grăbesc să-l învelesc în saci de gunoi, negri/ Să nu-l prindă viscolul, nu mi-aş ierta-o nicioda¬tă/ Mai departe nu-i decât un ciot zgribulit/ Băgat în seamă numai de câini, le găsesc urmele pe zăpadă/ Apoi iarăşi dă rădăcini cu mai mulţi lăstari, mai multe speranţe/ Gata să cuprindă soarele în¬tre ramurile pline de sevă/ Și frunzele acelea ciudate, ca nişte palme întinse spre cer/ Până când iarna îl ajunge din nou şi din nou/ Înainte să rodească cu adevărat/ În fiecare primăvară mă aş-tept să-l găsesc, sub folie, îngenuncheat/ Dar nu. Nu, nu…/ Să vedem ce va mai fi”. În această imagine a smochinului sterp se regă¬seşte fiinţa în poezia lui Răsvan Popescu din volumul Pisici pe acoperiș (Editura Cartea Românească Educaţional, 2020); cum se vede, în Smochinul tatălui meu, smochinul nu (mai) este simbolul fecundităţii, al atracţiei sexuale şi al iluminării spirituale; e, mai degrabă, pomul blestemat să nu aducă roade, din simbolistica biblică a Evangheliilor după Matei şi Luca, un simbol al omului care, cum spune Ivan Evseev în Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, fără credinţă şi fără fapte bune, nu este demn să trăiască pe faţa pământului: un biet ciot zgribulit, cu speranţe născute într-o vară prea scurtă, retezate de viscolul iernii, lăsând câteva fructe zbârcite, schimonosite, posmogite – atât şi astfel este condiţia umană pe care o explorează poetul, cel care, răscolind prin dulapurile şi sertarele vechi ale trecutului, în căutarea unui înţeles al lucrurilor, rătăceşte, în fond, într-o lume golită, vidă, identificându-se în imaginea lui Cain călătorind prin pustia propriei vieţi: o alergare în cerc, în căutarea unei comori care să-l facă bogat şi liber: „Uite ochelarii de tocilar, ca nişte lupe/ Și aparatul de îndreptat dinţii/ Capacele de bere, tocite cu piatra/ Numai bune de jucat pe străduţele dosnice/ Mingea de ping-pong, patinele ruginite,/ Și praştia cu zgârci pentru vrăbii/ Pe care nu le ocheam niciodată/ Trotineta cu rulmenţi uruia îngrozitor la vale/ Am şi acele de dat la peşte, muzicuţa, briceagul,/ Și chiştoacele palmate în curtea şcolii/ Acum ştiu, nu există nicio comoară./ Nici o altă comoară” (Comoara).
    Aceasta este acasa căutată, în to¬vărăşia speranţei şi, deopotrivă, a îndoielii, un spaţiu fiinţial năruit, unde protagonistul liric din Pisici pe acoperiş, rămas fără adăpost, asemeni câinelui pe care, cum se spune în primul poem al cărţii, Câinele, însuşi Dumnezeu l-a aruncat în curtea casei părin¬teşti ca pe un dar, o danie la prohodul (pe)trecerii vieţii: „Dimi¬neaţa l-am găsit printre brusturi, târşind un picior/ Tremura de la fulgerătura de azi-noapte, a fost urgie/ Are toate şansele în viaţă, potaia/ Şchioapă, puricoasă, păduchioasă/ Cu un ochi mai mare şi unul mai mic/ Vecinii zic că e însemnată/ Şi fată pe deasupra!/ Ce frumoasă e viaţa când începe!/ Tatăl Nostru, acu să te văd/ Aşa o rezolvi Tu, mi-o pasezi mie/ N-o s-o vrea nimeni, nici de probă/ Să mâne o oaie, un miel beteag/ Să păzească un coteţ de găini jumulite/ Nu mai vin vulpi, dihori, jivine/ Mânate de foame prin troie¬ne/ Nici pădurea nu mai e, nici nămeţi/ Şi nici hoţii de lemne/ De ţărani ce să mai vorbesc/ Râcâie pământul prin Italia, Spania/ Învaţă curcuma, şofranul, turmericul/ Ne-am obişnuit să fim minimalişti/ Fără croitor, cizmar, potcovar, curelar/ Măcar lăutari să mai fie…”: câinele, un simbol foarte puternic în lirica lui Răsvan Popescu, este, aici, animalul htonian, însemnat, care vesteşte moartea şi călăuzeşte sufletele spre lumea de dincolo: imagine derizorie a Cerberului care păzeşte intrarea în infern, potaia din curtea casei părinteşti ce „se lasă într-o rână”, ca şi câinii rămaşi de izbelişte în mahalaua veche dărâmată din Clei de oase ori „câinele legat cu o sârmă de coadă, priponit de gard”, în „vechea casă părinteas¬că”, într-un sat miner, din Pușca cu sare, trans-figurează o lume şi fiinţa sa: aceasta este comoara care îl face bogat şi liber pe Cain, rămăşiţele unei lumi surpate, într-un inventar al deriziunii, consemnat de un înger carantinat, cum se spune în De dragoste, specia¬list cu experienţă în relaţii destrămate: „Stocuri de obiecte inutile, uitate-n garaje, debarale, sertare/ Ca nişte mărturii scoase la mezat la cele mai mici preţuri/ Un inel de logodnă, o fotografie alb-negru cu miri/ Un rucsac de copil ca un marsupiu, un skateboard,/ Papuci desperecheaţi, patine, o zgardă de pet, o lumânare de tort/ Un disc de vinil, o floare de plastic/ O carte poştală cu că¬milă, dintr-o vacanţă super tare/ O maşinuţă cu pedale, că tot nu se mai poartă, azi e cu tablete/ Şi chiar un balon cu heliu, de Valentine’s Day/ Vino şi tu cu ordinul de restricţie, pătat de scuipat, îl punem în ramă/ Aduc şi eu peria ta de dinţi, uitată-n viteză/ Când celălalt te claxona la poartă/ Nu te criza, acum sunt bine, nu mă mai sinchisesc/ După atâtea pilule de spălat pe creier, inspir, expir şi nici nu ştiu când trece ziua/ Oricum, îţi mulţu¬mesc că ai venit, aşa ocupată cu noua ta viaţă/ Asta ca să fiu rău, e Mercur retrograd, nu te superi/ Arăţi ca un angajat la salubrita¬te cu halatul ăla boţit/ Mai voiam să-ţi spun ceva în legătură cu noi şi te las să pleci/ Adineauri mi se părea important, sunt aşa confuz/ Uită-te la mine, mai departe ştiu/ Întotdeauna mai rămâne ceva care să ne unească/ Şi în care ne putem regăsi/ Oricât de mărunt, de firav, de kitsch/ Poate da timpul înapoi/ Chiar dacă noi n-am înţeles ce aveam/ Poate că alţii, poate că altfel…” (De dragoste).
    Ironii demolatoare, notaţii sarcastice, o mare lehamite şi, mai ales, o imensă dezamăgire tutelează poemele din Pi¬sici pe acoperiş; ţinta şi originea lor? Noua religie a „corectitu¬dinii politice” („am voie să spun negru?”, se întreabă poetul după lectura unei „pastişe” inspirate de Jules Verne), neantizarea fantasmei omului de hârtie, între cărţi poştale, facturi, etichete, pliante, prospecte, prăbuşirea sub ruinele spaţiului fiinţial a figurilor luminoase dintr-un trecut ca o umbră furişată în zori ori, iată, ca o întrupare a ceţii, căutate precum Iisus, mărgăritare în containere (bunicul preot din Coliva bunicului meu, mătuşa cu ochi orbi din Mireasa, străbunicul, Învăţătorul care avea „o carabină cu glonţ”, arestat de comunişti, din Puşca cu sare), fiinţele gregare din Plauri în vânt, lumea care şi-a uitat trecutul şi care asumă, abulică, prezentul distopic şi pentru care viitorul e „ceva sezonier” din Simptoma, casa pustiită, înstrăinată, aruncată la groapa de gunoi a oraşului, cu bucăţi rupte „dintr-o viaţă de om”, în sfârşit, oamenii înşiruiţi unul după altul, într-o caravană a catârilor care se prăbuşesc sub povară şi a „cărăuşilor sub molime”: peisaje contemporane, ca nişte reportaje de la faţa locului: „Praful s-a ales de satul miner/ Colonia s-a pustiit, grădinile n-au mai rodit/ Carbonifera s-a închis, că nu mai renta/ Aşa depăşim noi epoca combustibililor fosili/ Și ce punem în loc?/ Tinerii şi-au găsit de lucru la fabrica de carne/ Răsărită pe vechile halde, ca o ciu¬percă/ cot la cot, la tranşat carcase,/ Până seara, cu maţele pe jos/ Fetele de la lămpărie au plecat la îngrijire bătrâni./ E trea¬bă serioasă, organizată-n ture, fac cu schimbul la câteva luni/ Au chiar autobuzele şi vagoanele lor de Austria/ Ortacii bătrâni au ajuns stâlpii cârciumii/ Ultimele lor trăiri se consumă printre na¬vetele goale/ Alcoolul contrafăcut sminteşte minţile, se dă şi pe caiet/ Până vin ajutoarele sociale/ Uneori se revoltă, se ridică brusc, bâiguie ceva şi apoi cad la loc în abureală, amorţeală/ Seara nevestele îi iau acasă cu binişorul/ Cei rămaşi singuri adorm cu capul pe masă/ Visează galeriile nesfârşite, hrana caldă de la intrarea în şut/ Și chiar şi marmeladă…” (Puşca cu sare).
    Răsvan Popescu face în Pisici pe acoperiş ceea ce trebuie să facă un poet adevărat: să depună mărtu¬rie, cu viaţa sa, trans-figurată în poezie, despre vremea şi lu¬mea prin care a trecut.
    Ioan HOLBAN

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *