Reducere!

Calea Victoriei

Evaluat la 5.00 din 5 pe baza unei evaluări a clientului
(1 recenzie client)

23,00 lei 18,40 lei

An apariție

Cod ISBN

978-606-9088-76-0

Colecție

Format

Nr. pagini

în stoc

Descriere

„Asemenea lui Tudor Arghezi şi lui Lucian Blaga, Nicolae Silade surprinde făptura umană sub dubla ipostază de entitate generică şi individualitate distinctă. Specificitatea acestui tip de enunţ este interiorizarea prin care vocea lirică aşterne o nouă perspectivă asupra realităţii. Nicolae Silade vorbeşte despre solitudinea fiinţei şi despre efemeritatea ei biologică, despre aspiraţiile perpetue şi raporturile sale cu Divinitatea, despre puţinele bucurii şi numeroasele limitări impuse prin destin”.
Ion BĂLU

1 recenzie pentru Calea Victoriei

  1. Evaluat la 5 stele din 5

    ecre_admin

    Poet, jurnalist, fondator și director al „Actualității literare”, autor al unor volume de poeme ce i-au definit o anumită manieră de creație (eternelia, 2006; iubirea nu bate la ușă, I-2013, II-2016; miniepistole , I-2017, II-2019), dl Nicolae Silade revine în forță cu „calea victoriei” („Cartea Românească”/ Educațional, București, 2019), un volum de poeme în proză ce-i reactualizează și duce mai departe atât maniera de creație cât și profilul de poet năvalnic, turbionar, incitant sub toate aspectele (stilistic, tematic, ideatic).
    Autorul nu numai că ar da impresia dar chiar este un „posedat” în materie de poezie, ființând într-o transă a despovărărilor social-umanitare și spirituale. Lumea devine, sub condeiul său, un spectacol de cuvinte, mai exact un vertij de secvențe imagistice structurate după liniile de forță ale harului poetic, un fel de magnet nevăzut trecut pe sub o „pilitură” devălmașă, constelând, astfel, după anumite „tematici”, „idei”, simboluri și sensuri.
    Situându-se prin această specifică manieră în avangarda liricii românești de azi, poezia siladiană degajă o mare naturalețe ipostaziată socio-cultural, inspirația sa izvorând dintr-un mai larg orizont, publicistica furnizând acestei poetici un susținut material de prelucrare artistică și reflecție.
    Impresia de verbiaj incontenent, care transpune deopotrivă în plan artistic varii secvențe narative dezvoltate oarecum în contrapunct, dispare de îndată ce se constată că la baza acestei poezii există o stare poetică pe cât de intens trăită pe atât de dezinvolt desfășurată în registre strofice coerente.
    Citindu-l pe Nicolae Silade mi-a venit în minte lungul monolog interior de trăiri intense al lui Molly Bloom din romanul „Ulise” al lui J. Joyce, acea Calypso captivă într-o căsătorie fără iubire (episodul „Penelope”), un solilocviu menit a pune în evidență straturile de profunzime ale gândirii și simțirii umane, fantasmele, în cazul de față, ale unui senzualism într-un orizont de așteptare. Dincolo de un atare sentiment trăit cu rememorativă fervoare de protagonista lui Joyce, Nicolae Silade este un poet de incitantă sociabilitate, poemele sale dezvăluind, în marginea unei retorici pasionale, ce trece de la un poem la altul, un artist oarecum obsedat de propriu-i destin, pentru care existențialitatea este provocatoare / declanșatoare de stare poetică.
    Căci, înainte de toate, toată literatura lui izvorăște și se întemeiază ca „stare poetică de atitudine”, fie că e vorba de sentimente mai intime fie că poemele devin oglinzi purtate de-a lungul itinerariilor sale citadine, captând realitatea prin nenumărate „ventuze” ale percepției sensibile. Odată „asumată”, lumea, în general, capătă în versurile sale relief, identitate și o anumită idealitate față de care se organizează însuși discursul poetic, nelipsind aerul de „revizitare” și chiar de demistificare. Multe are poetul de spus față de peisajele social-umane frecventate, nimic nu scapă acestei poetici a observației sagace în varii planuri, totul venind dintr-o suverană privire a existențialității.
    Bunăoară, vom regăsi într-un poem ca „siebenburgen” o referință expresă la „ținutul silvan” al Transilvaniei, evocat într-un itinerariu rememorativ de secvențial cultural, cuprinzând popasuri la Brașov, apoi în „haferland, țara ovăzului” (cu cetățile medievale de la Viscri și Saschiz), apoi spre Sighișoara „cetate cum nu s-a mai văzut”, de unde se pleacă spre Mediaș „la bordul trenului cu trei-patru beri la bord pradă / poveștilor și peisajelor din ținutul silvan/ siebenburgen cum îmi place mie să-i zic…” Dar cum călătorului îi șade bine cu drumul („și ce / suntem noi decât drumuri și călători / deopotrivă”), următorul desant va avea loc la Alba Carolina, unde „garda cetății ne așteaptă la gară” cu salve de tun, onorându-i astfel pe „umilii urmași ai celor care au scris istoria care au făurit / unirea…” De reținut gândul poetului că aici, pe imemoriale vestigii cultural-istorice, „în alba / carolina trecutul e viu prezentul înalt și viitorul / abia așteaptă un moment memorabil după atâtea / momente memorabile când memoria e ca peronul / gării alba iulia…”
    Mai departe trenul îi poartă spre Sebeșul săsesc, vechiul Műhlbach, cu biserică medievală și orgă „din veacul trecut (ce) răsună peste / vreme un concert unic dezvremenitor sunt multe / de văzut de auzit dar cine are timp să stea să / înțeleagă gătim gustăm bucate transilvane și ne/ îndreptăm spre mărginimea sibiului prin/ nemărginirea frumuseții ce ne înconjoară apoi // urmează sibiul cu puternicele fortificații…” Apoi Făgărașul cu cetatea lui, de unde se revine pe drumul de întoarcere…
    Poezia curge, astfel, în ritm de reportaj estival, călătorul-poet retrăgându-și sinele în subtextul secvențialității poematice. Imaginea Transilvaniei, țara cu cele șapte cetăți (Siebenburgenland), capătă astfel un contur poetic, oricât de schițat ar fi, în care sunt evidente prezența de spirit, umorul fin și o anume tendință de atenuare a sobrietății/ solemnității printr-o consemnare subtilă și ușor ironică a prezenței în peisaj
    .
    Dominantă este, însă, starea poetică care prezidează astfel de compoziții, care unora li s-ar părea reportericesc-centrifugale, dacă ele nu ar fi structurate pe secvențe poetice înlănțuite / dispuse după o anumită logică itinerantă. De unde și plăcerea de a savura astfel de texte inteligibile, în care poetul se transpune cu o trăire intensă, aurorală, plină de freamăt imagistic, cu obsesiile și trăirile sale socio-culturale și etice, într-o poetică sintagmatică a rememorării, care ne poate aminti prea bine de „madlena” lui Swann din proza lui Proust (mecanica declanșării unor verbalizări), nu numai de frazarea faulkneriană dintr-o legendară „Yoknopatawpha”, cu prezentul eternității și umanitatea spațiului social, în general o retorică poetică largă, absorbantă, organizată pe acolade strofice, cu trăiri, impresii, imagini, obsesii, complexe, toate într-un melanj menit a reliefa gândul exorcizant al poetului…
    Un alt poem, „calea victoriei”, evocă, după aceeași poetică a rememorării secvențial-imagistice, descinderea în „micul paris”, „de ziua franței, bucuros să vă/ văd din nou să revăd vechile parcuri clădiri vechi/ cișmigiu herăstrău lacul tei casa/ scânteii casa poporului casele o iau pe magheru pe dorobanți / spre calea victoriei și iată doamnelor și domnilor/ calea calea victoriei this way ladies and gentleman/ da pe aici urmați-mă și vă voi arăta calea vă voi/ arăta totul vă voi arăta totul”…
    O privire „de sus”, de insinuat ghid în arhitectura metropolei, cu o mândrie de provincial descins în Micul Paris, ia în primire „peisajul” edilitar și civic, consemnând detalii și aspecte aparent nesemnificative, dar care se ordonează după starea poetică incitată de o fină ironie („țiganca de la magazinul din colț”, sirena salvării „din cinci în cinci minute”, „căldura infernală” a lui Cuptor, popasul la „terasa belvedere”, grupul de arabi „vorbind de afaceri”, „afacerile arabe înfloresc europa hotel sir/ hotel elis grand hotel”, cearta dintre doi țigani pe un bilet de avion: „el vrea la londra ea la paris” ș.a.m.d.).
    În general, o civilizație aiuritoare de București pentru poetul din Lugoj care se miră că, interzicându-se fumatul în sala de restaurant, „ăștia vor să facă din infern paradis”…
    Laitmotivul salvării a cărei sirenă se aude „din cinci în cinci minute” pe Calea Victoriei vine să structureze un mesaj urgent și o impresie definitivă privind spațiul inospitalier, incomod, ba chiar periculos, unde se trăiește la limita vieții…
    Pe artera-ax a Capitalei, „Calea Victoriei”, se află și sediul Academiei și de aici „la parlament la președinție să mergem la monarhie să mergem/ să trântim politichia în boscheții din parcul gării/ de nord unde vine prostituata să se culce cu tine…”. Și asta tocmai când se aude „sirena salvării”: „Vrea cineva să fie salvat? Vrea cineva să fie?”.
    În partea a doua a poemului este amintită ziua de 17 septembrie 2017 „când ne-a trântit la pământ șandramaua”, oprindu-li-se „apa gazul internetul”, lăsați „în beznă”: „ce ne facem noi fără/ curent fără apă fără gaz net în această beznă/ prin care orbecăim cu lanternele telefoanelor”…
    „Să nu te temi de moarte”, scrie poetul, cât timp ești viu și trăiești „într-o țară moartă în țara uitării în țara/ nepăsării…” Și finalul poemului într-un sentiment doloric, de psalm, meditând colocvial asupra acestui timp al „zăbovirii”: „păcatul nostru doamne iartă-ne e că nu vrem să/ știm că există un timp al sosirii și un timp al plecării/ ehei din timpul zăbovirii să faci/ timpul izbăvirii de timp asta e o artă doamnelor și/ domnilor…”
    În acest fel, poemele lui Nicolae Silade – largi acolade de meditație în registru oralității asupra condiției umane și destinului de creator – capătă o coerentă expresivitate. Poetul are știința de a organiza textele, care la o primă impresie ar sugera o devălmășie verslibristică, „un tunearec de cuvinte”, cum ar zice cronicarul, abătut turbionar spre anumite aspecte, teme, idei, stări poetice… Ceea ce dă coerență acestei impetuoase stări de exprimare este însuși talentul acestui poet „posedat” de fantasmatice viziuni, născătoare de poezie adevărată.
    Volumul „calea victoriei” reafirmă un spirit poetic autentic, cutreierat de neliniști existențiale, un motto după Ezra Pound, ales de poet cu răsfrânte semnificații și asupra sa, sunând astfel: „Dă-mi, Doamne, o mică tutungerie/ un bar sau orice altceva, numai nu această/ nesuferită meserie de poet/ unde trebuie să-ți storci creierii întruna.”
    Conștient, așadar, de aceste trăiri intense, la maximum ale destinului său de creator („meseria de poet”), N. Silade este, în definitiv, un suflet „romantic” sfâșiat de contrarietățile postmodernității, adică abuzat, cum se vede, de civilizația nu atât tehnicistă cât obositoare / hărțuitoare sub aspect social, psihismul poetului trecându-și obsesiile precum umbra în bătaia soarelui peste o lume provocatoare, în ofensivă, dezvăluitoare de semne fantasmatic-apocaliptice. Poetul se mișcă pe o scală largă de retorism și imagism simbolic, importantă fiind atitudinea lui de repliere, de apărare, de luare în răspăr, de ironizare chiar a unor aspecte precum în poemele famous people pointing, pixeli, j’adore sau zece pentru costinești, old fashioned dreams, aleea litoral…
    Iată în imaginea statului neta opțiune a poetului, civismul său apăsat, cu referință directă la cei care „nu pot să trăiască fără imaginea statului/ devenită pentru ei zeitate fără acel post tv unde/ apar tot felul de guguștiuci politici pe care îi laudă/ îi înjură și-i pupă în cur în timp ce aceștia se laudă/ se înjură și se pupă în cur într-un talk-show/ prelungit despre istoria națiunii eu îi bag în mă-sa/ pe toți îmi astup urechile închid ochii și mă declar/ republică…”
    Acesta este, expressis verbis, poetul incomod Nicolae Silade, un jurnalist și literat care, percepând acut o stare mai generală de lucruri, nu întotdeauna la locul lor, se declară în dezacord total față de retorica „naționalilor” preocupați de soarta țării în spectacole televizate, de unde binemeritata „băgare în mă-sa”!
    Poetul e un mare „colindător de lume”, de unde și întreaga referențialitate a poeticii sale, imaginile retorismului secvențional înșiruindu-se într-un coassament cursiv, expresiv, țintind, în general, două mari teme: propriu-i destin poetic și lumea, în variile-i reificări, ca reflectare a opțiunilor și atitudinilor sale. Nu e greu să identificăm și o imagine de habitat citadin, ca spațiu al locuirii poetului, deși inspirația sa are o largă putere asociativă, care absoarbe ca un burete retoric până și sintagme/ expresii ale unui idiom francglez, pigmentând nu rareori poezia cu un pedigri „european” (a se observa, însă, ironia din spatele acestor construcții lingvistice, versul sunând uneori ca o punctuală referință de imanentă repliere în fața formelor / formulelor de intruziune și asalt social, cultural, politic etc.
    Poetica „siladiană” dobândește în acest fel distincție și specificitate, fiind ușor recognoscibilă în arealul mai larg al poeziei române de azi. Ceea ce nu e deloc lipsit de relevanță, ba, dimpotrivă, aș zice că N. Silade s-a fixat într-o formulă stilistică proprie, foarte productivă de altfel, și de mari disponibilități creatoare (introspecții, rememorări, solilocvii etc.), deopotrivă complexă și complicată pentru un liric inspirat de suflul amar al secolului și dedicat artei sale cu risipire de talent și de sine…
    Da, vâna poetică a lui Nicolae Silade este „viguroasă”, aflată la ora de față în plină forță creatoare, specificându-și marca unui Distinguendum est…
    Zenovie CÂRLUGEA

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *