Eugen Simion, despre profeții românității

CUM IUBESC DOI MESIANICI CHIZUIȚI ȘI UN VIZIONAR MISTIC ALTCEVA DECÂT O ȚARĂ?

UN REVOLUȚIONAR, UN REFORMIST ȘI UN DIPLOMAT CU SCRISORILE DESCHISE

Cartea Academicianului Eugen Simion este despre profeții românității. Politicieni de elită, epistolari cu jumătate de normă. Unii revoluționari, alții reformiști, despărțiți de credința ca în politică nu există simpatii, ci numai interese, dar că o necesitate istorică le transcende în egală măsură. Este o carte în care biografia lor – fiziologii afectate de credința că Dumnezeul politicii e puterea – se construiește într-o monografie a Principatelor Unite. Între biografii și monografii, Eugen Simion deschide corespondențele lor epistolare, reconfigurând intimitatea unor jurnale de călătorie, culisele unor lovituri de stat, utopiile unor diplomați și iubirile unor bărbați care n-au împrumutat maniere politice, doar insecurități.

Toți trei se nasc în secolul XIX, al miturilor națiunii, progresului, îmblânzirii lumii, confesiunii romantice, în secolul istoriografiei ca filosofie și morală a istoriei. În aceste timpuri, oamenii cred că „literatura este politica noastră cea mai bună”. Întâlnirea dintre ei este, spune Eugen Simion, kairotică. Așa cum a fost contractul social românesc, al uniunii sub febra anului l848.

Primul e un revoluționar convins. Moare devreme. „Destinul lui e România. Se logodește cu ea”. Crede că „Dumnezeu pedepsi cu asprime greșalele noastre. Dar Dumnezeu iată că nu ne uită”. E expresia unei teologii politice: spre deosebire de revoluționarul care nu iartă și nu uită, Dumnezeu pedepsește și nu își ia fața de la noi. Pedepsește, dar nu părăsește. Calea armelor e cea a progresului: altminteri, „diplomația împăciuitoristă eșuează”. Nicolae Bălcescu are „psihologia unui martir”: e „mucenicul revoluției”, care n-a avut nici timpul să iubească, dar poate nici intenția.

Al doilea e un politician echilibrat, un reformist negrăbit, care crede în prudență și demnitate. Pariul lui nu e cu dialectica istoriei și cu răbdarea oamenilor de a nu răsturna violent o lume, ci de a o construi. E un dandy care a trăit auster dar care, ca moralist, e întotdeauna partizanul deontologiei. Datoria lui e de a pune construcția Principatelor Unite sub dilema conservării naționalismului fără abdicarea de la europenism. Mihail Kogălniceanu, mâna dreaptă a lui Al. I. Cuza, e mai aproape de Baudelaire, care spera ca orice suflet să trăiască fiind un om de lume, cu toate pasiunile și bucuriile în piept, chiar dacă, după educație și ideologie, Kogălniceanu e mai degrabă prusac în convingeri.

Al treilea e echilibrul biografic al lui Bălcescu și Kogălniceanu: nu e nici revoluționar, nici reformist. Ceea ce îl scutește și de imprudențe, și de povara așteptării. Un bun orator și memorialist, Ion Ghica e omul diplomației. Iubește după canonul lui Kogălniceanu în politică, adică prudent, dar are ceva din neliniștea lui Bălcescu, din notițele de călătorie.

La prima vedere, această carte e despre Bălcescu,  Kogălniceanu și Ghica. Însă lucrarea de față e despre biografia lor nu ca oameni politici pur sânge,  ci ca mesianici, ziditori de țară, strategi, buni diplomați. Adică, despre viața lor în relație cu tot ceea ce însemnat elita politică și culturală a secolului XIX: Ion Heliade-Rădulescu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Cezar Bolliac. Mai apoi, fiecare dintre cei trei are întocmit un raport sentimental pe seama corespondențelor: o muncă titanică, prin care Eugen Simion face un pariu formidabil, acela că orice lucrare de autor se înțelege câtă vreme există și un jurnal care să o deconspire. Tocmai de aceea, cartea Academicianului Eugen Simion e un proiect hermeneutic major, care angajează genealogia miturilor secolului XIX pentru a o completa prin studiul arheologic al evoluției și renunțării lor, așa cum transpar din biografiile celor trei intelectuali. Metodologic, genealogia nietzscheană și arheologia foucauldiană sunt deopotrivă satisfăcute în acest volum în care Eugen Simion ne propune o filosofie a istoriei și o istorie a mentalităților care justifică o tradiție a contractului social unionist românesc prin ideologii culturale. Nu o să mai întâlniți așa ceva în nicio altă lucrare. Majoritatea cercetătorilor serioși aleg fie calea genealogiei, fie drumul arheologiei. Dar autorul acestei lucrări e un cercetător vitruvian.

Pentru Eugen Simion, „Doi mesianici chibzuiți și un vizionar mistic” compun oglinda romantismului românesc în secolul progresului. I-au pus laolaltă pathosul politic, sacrificiul de țară, idealurile comune, obținute prin mijloace foarte diferite și Dumnezeu.

Dumnezeul politicii lui Bălcescu nu are culoare. De ce? Pentru că el este un revoluționar, nu un ideolog. Este ceea ce face posibilă schimbarea, nu ceea ce se lasă schimbat. Și, ca orice ființă perfectă, mai are marele atu de a sădi în inimile oamenilor singurătatea. Din mijlocul ei, Bălcescu simte ceea ce Academicianul Eugen Simion crede că romanticul de secol XIX și omul sfârșit al secolului XX au împărțit dintotdeauna: fericirea intimă. Despre ea, Bălcescu mărturisește: „crez că e singura adevărată și pentru care nu mă simț menit”. Singura lui pereche pe lume ar fi fost o femeie cu demnitatea unei eroine, după cum recunoaște și Maria Cantacuzino. Dar Bălcescu moare la o vârstă hristică, 33 de ani, la care nu apuci să fii, vorba lui Baudelaire, nici copil, nici om de lume.

E un istoric al mentalităților, pentru care istoria nu se scrie din biografii, ci din ideologiile unor vieți. Deși niciodată nu o recunoaște, modelul său intelectual este unul al necesității istoriei și devenirii spiritului – un hegelian avant la lettre, fără să fie dialectician, dar cu apucături spengleriene. Poate tocmai de aceea, în Filozofia soțială, istoria e enunțată ca disciplină a Spiritului. Pentru Bălcescu, revoluția trebuia să se întâmple. România trebuia să se întâmple. El trebuia să se întâmple. Intervenția lui în istorie era necesară. Contingent rămâne tot ce e sentimental, solitar și vulnerabil în mintea unui om. Istoria „ne lipsăște” nu pentru că nu o avem, ci pentru că nimeni nu o scrie pe măsura ei. Respinge cronica de suprafață, evenimențialul nesusceptibil de progres, tendința de a face din istorie un anticariat de jurnale. Tocmai de aceea are manierele unui portretist și obsesiile unui parrhesiast: trebuie să spună întotdeauna adevărul despre celălalt, scutit de orice ocolire a francheței și de orice prudență, dar acest adevăr este întotdeauna personalizat, intim. Academicianul Eugen Simion conchide că acest protocol narativ e consecința unui „epicism interior”. Însă Bălcescu e mai cu seamă un moralist, un deontolog pentru care istoria se scrie pe urma datoriilor împovărătoare ale castelor, față de ce sunt și ce trebuie să devină. Reforma soțială la români e o deontologie narativă cu un pretext istoric. Propășirea e o datorie. Dar ea este, în egală măsură, sursa unui progres. Acesta este hegelianismul anacronic și deturnat al lui Bălcescu. Lecturile lui filosofice sunt cele ale contractualismului rousseauist, care combină spiritul legilor, din tradiția lui Montesquieu, cu filonul istorico-revoluționar al lui Constant. Poate că cea mai inconfortabilă întrebare pentru un cititor atent al lui Bălcescu este cât de tradiționalist și cât de modernist a fost? Pentru că, de fapt, orice răspuns conduce la o altă interogație: este, Bălcescu, un exponent al stângii culturale?  E ostil față de aristocrația „de bani și de stare” și o blamează pentru „robia gloatelor” și pentru „pricinile care stinseră egalitatea străbună de drepturi”. E, fără îndoială, un antifeudalist. Dar este, orice antifeudalist, și un adept al ideologiei de stânga? Stilistica lui divulgă o estetică politică, reacționară: e devotat criticismului, dar, după cum semnala și Lovinescu, „e un revoluționar, nu un liberal și republican în sensul Brătienilor și al lui Rosetti”. E un „rural”, ceea ce îl recomandă pentru stânga. Academicianul Simion consideră că alta este geneza politică a lui Bălcescu: „nu e un raționalist pragmatic, ca I. C. Brătianu, și nu-i, poate, niciun mesianic radical și retoric, ca amicul său, C.A. Rosetti, dar, cum am încercat să dovedesc în capitolul introductiv al acestui studiu, e greu de înțeles că, fiind un democrat incoruptibil, Bălcescu nu ajunge să fie și un liberal”. La ce bun un puzzle ideologic? Pentru că necesitatea și libertatea scriu o metafizică a istoriei în paginile lui Bălcescu, iar necesitatea a fost întotdeauna coroana stângii câtă vreme libertatea a fost steagul dreptei. De ce să nu acceptăm că era un liberal mai înainte de a ajunge la liberalism; că ideea lui Bălcescu de a considera instituirea dreptății consecința unui act de libertate nu e incompatibil cu o viziune de stânga în interpretarea istoriei? Că nimeni nu poate fi pur de dreapta sau de stânga în toate aspectele unei ideologii – sociale, culturale, istorice, axiologice – fără a lua urma extremei spectrului politic, și că poate dispariția regretabilă, la o vârstă la care numai simbolul creștinătății sfârșește, i-a răpit lui Bălcescu șansa unei radiografii a istoriei, scrisă de la stânga, în sens ideologic? Ceea ce contează din acest cocktail ideologic e caracterul democrat – prin care Bălcescu impune o revoluție „ideologică și morală”, spre deosebire de reforma „graduală” a lui Kogălniceanu, după cum observă Academicianul Simion.

Însă e ceva ce încurcă în radiografierea ideologică a lui Bălcescu. Ceva ce încurcă și salvează, în același timp. Gândirea lui politică e nobilă și, cumva, scuzată de artificii ideologice. Nu aparatele salvează o națiune, ci credința. „Cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu”. Eroul politic e acela al inimii. O politică pascaliană, un pariu cu viața veșnică: aceasta e formula corectitudinii politice de secol XIX. Tocmai de aceea, pentru că Dumnezeu e prezent, Bălcescu e un partizan al teologiei politice. Iar despre acest lucru s-a scris prea puțin. Există o genealogie a acestei teologii politice pe care Academicianul Simion o lasă să se facă simțită în paginile lucrării sale. Dar domnia sa e preocupat de ființa umană ca ființă afectivă în relația sa cu lumea, cu puterea laică sau eclezială, cu celălalt. Pentru a satisface toate aceste raporturi, Bălcescu devine ceea ce Academicianul Simion vede drept „un prozator al maselor în mișcare”, pasionat de proza romantică istorică, de ceea ce dă un aer „omenesc, prea omenesc”, cum ar spune Nietzsche, personajelor istorice care nu sunt ficțiuni, ci ființe memoriale. Uneori, cronica istorică a lui Bălcescu are capacitatea mimetică de a reda atmosfera Tratatului cartezian despre Pasiuni: portretistul-moralist e interesat de cât de ontologice sunt frica, șovăirea, curajul, îndărătnicia, sete de glorie ori vanitatea în pieptul unui om. Cu alte cuvinte, Bălcescu întoarce ființa istorică la starea naturală, acolo unde contractualismul se pregătește să ia forma democrației, dar democrația vine ca un răspuns la nevoile și pasiunile naturale ale individului. Deloc întâmplătoare e deschiderea lui Bălcescu spre realismul politic, spre „imaginea unui Principe machiavelic în lumea central-europeană” prin Nestatornicul Sigismund ,spre ceea ce poate face dintr-un popor disciplinat „o nație de robi”.

Bălcescu e patriarhul fiziologiei politice în spațiul românesc: portretele sale sunt „fiziologii inteligente, în stilul de la 1850”, așa cum observă Eugen Simion. „Nu sugerează tipuri sociale, ca fiziologiile lui Negruzzi sau Kogălniceanu, (…) ci caractere definite din punctul de vedere al codului etic medieval”. Or, nu e ușor lucru să arbitrezi toate aceste portrete: Academicianul Simion reușește, prin această lucrare, să privească dimpreună cu Bălcescu; să judece istoria după această metafizică a „umorilor”, a caracterelor care transformă o persoană reală într-un personaj politic și o biografie subtilă într-o memorie polemică. Bălcescu are însă un păcat: „a încercat să își educe nația prin trecut”. Asta îl transformă într-un istoric-moralist, după calificarea făcută de Eugen Simion, un romancier-indirect, pentru care romantismul s-a declinat politic, nicidecum afectiv. Nu scrie o istorie a celor salvați și a celor damnați, pentru că acesta ar fi fost exercițiul unei istorii de clasă. El scrie o istorie a libertății necesare, în care rațiunea și sensibilitatea coabitează la nivelul contingențelor sociale, pentru că deși susține fatalismul în nuanțele lui metafizice relevante pentru contractul social în care crede, Bălcescu are religia liberului arbitru. Secretul său era o morală implicită: dacă istoria e produsul unei necesități, atunci vremea democrației va veni, pentru că pe imanența libertății umane de la libertatea divină girează iminența unui regim al egalității, umanității și solidarității.

Lui i se alătură în galeria oamenilor politici români ai acestui secol Mihail Kogălniceanu. O biografie cu totul aparte: Kogălniceanu e, în bună măsură, rezultatul unui cuvânt de onoare îndeplinit. Mihail Sturdza îi oferă o educație europeană pentru că făgăduise mamei lui, nașa lui Kogălniceanu, că va răspunde spiritual pentru devenirea lui socială și intelectuală. Avea să devină „mesianicul chibzuit, reformatorul fără pripeală”, despre care Eugen Simion scrie fascinat de genealogia religioasă din spatele unei vieți politice de succes. Kogălniceanu deprinde exercițiul politic al uniunii națiunii din timpul în care reformele sociale despre coagularea și unirea patriei germane îi erau explicate în familiile unor teologi protestanți care îi găzduiesc șederea la studii. Perioada educației sale coincide cu anii de popularitate ai Microbioticii sau arta de a trăi mult. Dar, în patria lui, Kogălniceanu știa că a trăi mult nu însemna, neapărat, a trăi mai fericit. Așa că întreaga sa carieră se dezvoltă sub semnul unei microbiotici politice: de ce ai trăi mai mult și mai bine într-o patrie unită, într-o democrație? Acesta este directorul de conștiință care alimentează contractul său social. Kogălniceanu devine un umanist după întâlnirea sa cu Alexandru Sturdza: Studii istorice creștine și morale e cartea pe care o scrie sub influența sa, scrisă originar în franceză. Maniere politice ale lui Kogălniceanu sugerează că a scrie într-o limbă înseamnă a gândi în acea limbă: or, viziunea sa era una a spațiului în care libertatea, egalitatea și fraternitatea coexistă. Alura de legislator va prelua însă pe un filon reformist, protestant: Gans, Ranke, Humboldt sunt doar câteva nume de o reputație umanistă excepțională, pe care Kogălniceanu le întâlnește în anii săi de educație berlineză.

Revoluția nu e permanentă și, nicidecum, violentă: înțelege că istoria are așteptarea ei și că marile reforme sunt nu schimbări de paradigmă prin incomensurabilitate energică, ci efecte ale unui progres al mentalităților educate. De la Hardenberg învață gramatica unei revoluții: înțelege că este rezultatul unui proiect, de un design civilizațional, declanșat de abolirea oricărei forme de servitute. Meritocrația capătă, la rândul ei, nuanțe reformiste: societatea pe care Kogălniceanu o caută e una în care „nu trebuie cultivate meritele unei clase, ci meritul din orice clasă”, așa cum explică Eugen Simion. În 1891 se definește ideologic: alege, nu este ales. Modelul german rămâne constitutiv pentru optica sa politică, în vreme ce toți colegii săi au ales moda pariziană, chiar și pentru afacerile de stat. Liberal-monarhic, face din cele trei mari reforme ale sale nu o agendă politică, ci un program de viață. Ca reformator, e prolific. Ca partener de dialog, Eugen Simion îl deconspiră ca fiind lipsit de o puternică vocație epistolară pe care „nici n-o cultivă”. Scrie pragmatic, prea puțin din Tainele inimii. Comunică, dar nu se comunică. Momentele lui de autenticitate sunt în editoriale, în jurnalele de călătorie, în cronici. Are nostalgiile lui Thoreau după natură și problemele unui capitalist când trebuie să își găsească finanțare pentru operele sale: o istorie a Moldovei are nevoie de bani, ca să se scrie. Viața pariziană, a „micului oraș, minunea lumei” îl dezamăgește: preferă teatrul din Moldova în pofida celui francez, iar calea Berlinului o apucă pentru „un peu plus de liberte și, evident, parale”. Berlinul îl inspiră „să învețe pe socoteala lui, și italienește”, și cântul la clavir. Însă oriunde ar fi, după cum îi recunoaște lui Alecsandri, „e moldav și rămâne moldav”. Din acest punct de vedere, analiza lui Eugen Simion e întotdeauna un proces de paternitate a lui Kogălniceanu: distinge cât e moldav și cât e european, pentru a vedea ulterior cât de conservator sau de reformist e omul politic pe care îl evaluează. Devenirea lui Kogălniceanu e fascinantă: nu crește ca o beizadea, dar are afinități pentru cultul dandysmului. Din scrisoarea din 1/13 februarie 1837, către sora sa Helene, Kogălniceanu reiese ca fiind empatic și insensibil în același timp. Sora sa deplânge faptul că nu are o frumusețe fizică de care ar fi profitat în anii ei de tinerețe, dar Kogălniceanu o consolează că viitorul constă în „dragostea pentru patrie” și „le respect pour les lois”. Un răspuns politic la o criză sentimentală, într-o franceză excepțională, pe care a învățat-o fără să simtă că „prăpădește vremea”, ca la lecțiile de greacă și latină. Dar la douăzeci de ani se simte „un om în vârstă”. Poate de aceea și răspunsul sapiențial, nescutit de caraghios, către sora sa.

Eugen Simion ne deschide scrisorile lui Kogălniceanu din perioada berlineză: ele compun sertarul disperării, al unui intelectual care nu are suficiente resurse pentru a lua diploma de doctor în filosofie și pentru care Universitatea din Jena poate fi o soluție mai simplă, necostisitoare, și rapidă, la o exigență birocratică: obținerea diplomei. Scrisori cu subiecte repetitive, nonliterare, de uz intern pentru familie, ne arată însă imaginea „studentului berlinez bolnav de piept și cu vederea slabă” care re „son cote de modernitate, nu refuză bucuriile tinereții” și devine, curând, „bărbatul curtenitor” din saloanele Principatelor Unite. Politic, „minte pios”, după cum amintește George Călinescu. Uman, devine un „meliorist săftos” și „un spirit întemeietor”, după cum ne convinge Eugen Simion. „Dar nu-i un necondiționat al înnoirii”. Tocmai asta face din el un bun reformator. Substituie „aristocrația nașterii” cu „aristocrația meritului” iar ideologia sa crește pe umerii „duhului” sau „spiritului național”. Și el, ca și Bălcescu, e un creator de ethos. Doar că ethosul său repudiază mimesisul civilizațional care poate duce la parvenitism și combate crizele autenticității politice prin recalibrarea unui popor prin „spiritul său”. E perioada în care „traducțiile nu fac o literatură”, iar Dacia literară publică „producții literare din orice parte, numai să fie bune”. Are convingeri carteziene, oricât ar fi scuturat ideologia sa de microbul paradigmei franceze: „geniul se află în toate națiile și în tot pământul” e o convingere tot atât de tare ca aceea că „rațiunea e lucrul cel mai bine distribuit în lume”.

Academicianul Simion ne expune și tensiunilor morale ale gândirii lui Kogălniceanu: patria devine sensibilă la „drumeții” sau turiștii intelectuali, care fac paradă de diplome odată întorși acasă, dar niciodată nu construiesc pentru țara lor. „Chestiune dificilă”, într-adevăr. Acești autoexilați intelectual, electrizați de Occident, au făcut ca românii să creadă că „numai cele străine sunt bune”. Obicei rămas până astăzi, în cutumele sferelor publice ale secolului XXI. Pariul lui Kogălniceanu e unul simplu, dar sensibil: cum rămâi național fără a fi străin de Europa? Cartea Academicianului Simion este un răspuns la această întrebare. Kogălniceanu nu e un „monstru de erudiție”, dar la ce bun să fi fost, când „perfecțiunea n-a fost niciodată în lume?” Academicianul Simion îl păstrează ca moralist, „mântuit de prejudețe”, istoric sedus de „făclia (…) criticii sănătoase”, de un „stil etic” sentimental, imun la „romanomanie” și combatant al „demoralizației” ca „filosofie a dezunirii și pieirii”. Ideologic, unirea va fi posibilă „prin neadormita priveghere”, ce va duce la „închezășluirea naționalității române”. Crede că „politica e sufletul lumii moderne” într-un timp în care oamenii îmbrățișează prejudecata ca numai dacă ai un suflet de vândut poți face politică. Pentru Kogălniceanu, revoluțiile sacrifică civilizația, și tocmai această convingere îl face să fie un excelent „critic cultural”, după aprecierea lui Eugen Simion. Ajunge „filosof al bunului simț” și „povățuitor al neamului” însă acestea sunt rezultatele expresiei unui om de vocație, pentru care, cumva, epoca recomandă căsătoria drept o știință și astfel „nu se poate însura înainte de a învăța anatomia și de a diseca cel puțin o femeie”. Nu are curiozități pentru eros, ca marcă a tradiționalismului ortodox moldovenesc, dar e interesat de fiziologia căsătoriei, sub influența lui Balzac. Am putea spune că moldavul nostru iubește franțuzește și guvernează nemțește, dar nu am vrea să ne facem o nedreptate. „A vorbi de amor este a face amor” e un gând de vlăstar românesc.

Ficțional, compune fiziologii, ceea ce, în ansamblul operei lui Eugen Simion, e un filon pentru a lega acest secol de figura lui Bălcescu, Kogălniceanu și, vom vedea, Ghica. Traducere lucrarea lui Schiller, Inelul lui Policrat, asumă loialitatea intelectuală pentru fiziologia mariajului, reproduce Sentențiile lui Pascal, deși gândește ca Descartes, și înțelege că viața este pentru unii olimpiada dusă pentru a deveni „un om plăcut”, la „adunări dănțuitoare”. Tot mai mulți „doctori sociali” colonizează intelectual societatea lui Kogălniceanu: o soluție la această decadență e să gândești „tainele inimii” ca „feluri de a întâmpina progresul”. Digresiunile din proza sa politică, istorică și literară au, probabil, ca origine, o lectură dedicată a lui Shakespeare, ceea ce impune o ipoteză de lucru seducătoare în analiza Academicianului Simion. Poate puțin Hamlet e vinovat de faptul că, într-un proiect de viață, Kogălniceanu se arată ca „om de la 1848, partizan incoruptibil al Unirii, omul reformelor capitale, liberal și democrat, nu fanatic om de partid”. Așa vrea Eugen Simion să îl reținem pe dandy-ul stoic al politicii unioniste.

Fără îndoială, Kogălniceanu are o europenitate a lui. Bivalentă, prusacă și pariziană, dar genealogic românească. „Europeanul de la Dunăre”, care monopolizează ultimele pagini ale acestei cărți, e Ion Ghica. Acest „graeculus subtil” a cărui familie dă țării noastre nouă domnitori, are o viață fără „exaltarea patetică a lui Eliade sau combativitatea lui Don Quijote de pustă a lui Hasdeu”, după cum estima Călinescu. E curios de ce tocmai așa a dorit Academicianul Simion să înceapă acest ultim capitol al cărții sale. Iancu Văcărescu i-a prezis lui Ion Ghica: „Băiete, tu o să fii un poet mare”. Nu a fost un profet strălucit. Dar e clar că o misiune de sus avea tânărul Ghica, înrudit cu familia Dudescu, mereu preocupată să îi aducă aminte de rădăcinile comune cu Maria Tereza. Nici de aici nu i-a venit salvarea, poate doar o vocație de bine. Educația pariziană îl convinge că filosofia toată stă în științe, dar că politica ține de sentimentalismul libertății. Un inginer pe drumul politicii e un om de la care aștepți calcul și inovație. Noul nu înseamnă utopie: iată un motiv de discordie cu Heliade-Rădulescu. Politica lui e prudențială, diplomatică, manieristă, „nu lipsit de un anumit cinism necesar domeniului”. Acestea sunt pagini în cursul cărora Academicianul Simion se deslușește ca fiind un analist politic formidabil pentru „secolul progresului”. Un analist politic pe care îl vedem rar, pentru că formula contractului său social este critica literară, unde democrația rațiunii și civilizația metaforei sunt supuse unor alte rigori.

În ciuda pragmatismului său, Ghica nu reușește să devină deputat de Dâmbovița, Bibescu acuzându-l de legături cu rușii. Intră în viața Frăției și face din Constantinopole un stâlp care, diplomatic, n-o să cadă niciodată cât el e acolo. „Diplomatul revoluției” își scrie exilul de după 1848. Guvernator, Bey, Principe de Samos, rămâne „agentul Frăției” și speră ca prima zăpadă după mulți ani din această zonă să fie un semn de bun augur pentru politica lui. Călătoriile din Arhipelag se petrec în compania lui Bolintineanu, iar paginile lui Eugen Simion fac din această mobilitate diplomatică un mic raport către El Greco: toate aceste locuri spun ceva despre viața lui Ghica, fără a fi o geografie sentimentală. Ele sunt căi, nu drumuri, ticsite de memorii, nu de ruine. Pentru Ghica, toate aceste teritorii care și-au consumat existența sunt pământuri pe care „istoria națiunilor” le-a făcut să apară și să dispară. Pentru Bolintineanu, „poleiul de civilizațiune” elen trece prin ruralul satului Pirgo, unde sunt „cele mai frumoase femei din toată insula”. Arbitrarea amintirilor lor de către Eugen Simion e pretextul unui jurnal sentimental cu premise politice. Samos îl inspiră pe Ghica în gândirea autonomiei politice: „un principe creștin numit de sultan fără drept de moarte asupra urmașilor săi” ține de o inginerie politică a contractului social pe care grecul o studiază din plin. E un soț excelent, cu o iubire democrată: Alexandra  (Sașa) e femeia lângă care rămâne după ce deznădejdea financiară îl făcuse să îi scrie de câteva ori, tăios, „să nu visezi să vii aici”. Dar e egala lui sentimentală. Epistolele lui către ea sunt ale unui „Prometeu care se plictisește”, după cum ne relatează Eugen Simion. Ce nu înțelesese Ion Ghica e că niciun zeu grec nu trăiește singur. Așa că în iubire a avut un destin elen, în exil unul românesc și în politică unul european. De patru ori președinte al Academiei Române, rămâne un intelectual prudent, echilibrat, al timpurilor sale. Eugen Simion ne avertizează însă că „adevărata operă literară a lui Ion Ghica trebuie căutată în altă parte, și anume, în memorialistica lui”. Prozator al Bucureștilor, „memorialist cu o strategie epică balzaciană”, dependent de empiricul relatat de surse personale, credibile, libere, Ion Ghica face din literatură o pedagogie a națiunii care, intrată pe mâinile celor care orchestrează corupt puterea, poate deveni „armă de destrucțiune” sau mașină de propagandă. Avangardist în spiritul său globalizator, prin care crede că „numai sistemul de staturi unite ale Europei după modelul Statelor Unite ale Americii putea scăpa Europa de naufragiu”, Ion Ghica nu a avut visul lui european, după modelul visului american, dar a făcut parte din bieții visători (pauvres reveurs) de la 1848, după cum îi alinta Alexandrescu.

Nu trebuie să alegeți niciun proiect de viață dintre cele trei. Puteți empatiza în anumite spețe de viață cu revoluționari, alteori reformiști prudenți, și între aceștia, cu diplomați echilibrați. Între aceste trei opțiuni s-a construit și România. Sigur, un exercițiu de diplomație se impune între „doi mesianici chibzuiți și un vizionar mistic”. Politic, fiecare dintre noi poate alege doar pe unul dintre ei. Dar uman, fiecare dintre noi iubește, scrie, se îndoiește și disperă ca oricare dintre ei. Faptul că Academicianul Eugen Simion ne-a umanizat jurnalele lor politice prin analiza lucrărilor epistolare inedite și ne-a oferit o intimitate politică fără să o fabrice, ci reconstruind-o din temelia acestor proiecte de viață, e cel mai mare câștig al acestei cărți. O carte binevenită, într-o societate în care avem tot mai mulți vizionari utopici și tot mai mulți mesianici nechibzuiți. Puterea scrierii lui Eugen Simion e fabuloasă: uneori, viața lui Bălcescu, Kogălniceanu și Ghica par (pre)texte pentru lucrarea unui autor care își deconspiră ideologia culturală, gena de cercetător și vocația de umanist. Critica literară românească nu ar fi avut un destin al său fără talentul lui Eugen Simion. Dar, nici cultura română. De aceea, Eugen Simion e, la rândul său, un mesianic.

Oana ȘERBAN

Vizualizări:(243)